PROIECT CO-FINANȚAT IN CADRUL PROGRAMULUI „ORAȘ AFECTIV” organizat de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN ARCUB 2022
text și desene de Ilinca Pop
Planul parterului desenat din memorie, Imobilul Pherekyde, arh. Tiberiu Niga, Calea Victoriei 122
Ground floor plan drawn from memory, Pherekyde Apartment Block, arch. Tiberiu Niga, Calea Victoriei 122
Un mic bloc interbelic stă la intersecția dintre Calea Victoriei și strada Piața Amzei, în București. Până la refuncționalizarea recentă a parterului, clădirea era o prezență reținută, ancorată la marginea liniștită a uneia dintre cele mai circulate străzi din oraș. Odată cu redeschiderea parterului comercial, cu rutina pietonalizării de weekend și cu schimbarea caracterului stradal al întregii zone, împrejurimea imobilului de la numărul 122, proiectat în 1936 de arhitectul Tiberiu Niga, a devenit una dintre cele mai intens ocupate de pe Calea Victoriei. În curtea sa interioară se întâlnesc zonele de acces ale rezidenților, noile birouri-galerii cu vitrine și vizitatorii refugiați din calea aglomerației străzii. Acesta a devenit acum terenul negocierilor dintre spațiul privat și cel public. Dar întâlnirile în curtea lui Pherekyde dintre personajele binevenite și cele percepute ca fiind intruzive sunt și un prilej de recuperare a memoriei clădirii în sine, în mișcarea ei aproape imperceptibilă de navigare a Căii Victoriei.
Noua cultură de locuire
Necesitatea rolului de mediere pe care îl poate juca curtea interioară a imobilului în noua viață a acestui fragment urban se așază, de fapt, ca o rescriere pe calc a istoriei proiectului. În 1936, clădirea de la numărul 122 a apărut ca formulă a locuirii colective moderne — mic imobil de raport, o etapă de modernizare a locuirii în Bucureștiul interbelic, aflat încă în proces de densificare a zonei centrale și de extindere programatică în afara acesteia. Deși natura celor două momente istorice și a proceselor de transformare a orașului diferă, atât la mijlocul anilor 1930, cât și astăzi, aproape un secol mai târziu, putem vorbi despre un loc comun al schimbării: cultura de locuire urbană.
În București, la mijlocul anilor 1930, se locuiește încă preponderent la curte, deși nevoile reale de locuire ale orașului sunt în continuă creștere. Locuințele colective în curte comună și imobilele de raport (de inspirație haussmanniană sau în linia modernismului mai mult sau mai puțin temperat, cu eficientizarea spațiului locativ) sunt formule care răspund acestei nevoi după sfârșitul Primului Război Mondial, dar pentru care nu există încă un public foarte larg. Adoptarea noilor moduri de a locui împreună ridică o serie de probleme – fie cea a confortului sau a accesibilității chiriilor, fie cea a negocierii relațiilor de vecinătate imediată – așadar, ele se potrivesc mai degrabă unei clase sociale de mijloc în formare în această perioadă, iar construirea unor astfel de proiecte presupune în principiu investiții private.
Imobilele de raport din perioada interbelică au, în general, un parter comercial și minimum două noduri de circulație majore – unul pentru accesul locatarilor și un al doilea, secundar, pentru accesul de serviciu. Grupări de astfel de clădiri sunt așezate în formațiuni urbane de tipul intrărilor sau fundăturilor, le putem găsi și în interiorul unor parcelări, în țesutul tradițional sau în ipostaza de inserție urbană în frontul construit al arterelor de circulație principale ale orașului – cum este și cazul clădirii de pe Calea Victoriei 122. Trebuie să ne imaginăm că Bucureștiul nu arăta, totuși, nicidecum așa cum îl vedem astăzi. La mijlocul anilor 1930 a fost elaborată și, ulterior, aprobată o serie de planuri de sistematizare urbană, însă imaginea orașului în dezvoltare rămâne una domestică, semi-rurală sau semi-urbană, cu locuințe negustorești, case vagon, locuințele micii nobilimi sau ale burgheziei cu declinările eclectismului francez, case sau vile neo-românești – fondul construit existent la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Noile încercările în direcția modernismului și a experimentelor cu nuanțe Art-Deco sub forma cărora apare acest mic imobil interbelic în prima jumătate a secolului XX reprezintă, așadar, o noutate, privită de multe ori cu ochi critici în discursul arhitectural dominant, așa cum o arată, de exemplu, o serie de articole publicate în Revista Arhitectura între 1930 și 1940. Dincolo de aceste considerente profesionale, însă, nu vorbim numai despre un nou tip de locuire a spațiului privat, ci și despre un nou tip de imagine urbană și despre un nou tip de oraș, cu noi funcțiuni în parterurile comerciale de la marile bulevarde, cu un nou tip de locuitor și cu noile sale nevoi legate de viața publică.
Clădirea de pe Calea Victoriei 122 reflectă aceast nou tip de cultură de locuire în perioada interbelică, dar, prinsă între simetrii istorice greu de evitat, arată și actualitatea modelului: chiar și astăzi, curtea sa interioară, o demonstrație de generozitate a spațiului semiprivat, e un element care încurajează vadul comercial în transparența parterului, însă rămâne obiectul negocierilor unor nevoi greu de compensat ale locuitorilor.
Arhitectul lui Pherekyde
O figură deja bine cunoscută sferei arhitecturii devine, așadar, importantă pentru construirea și dezvoltarea orașului în perioada de după Primul Război Mondial – cea a „investitorului-comanditar”, un personaj care a existat, într-o formă sau alta, încă de la începutul vremurilor. Începând cu momentul înființării sale, acest personaj a îmbrăcat haina Autorității – de la cea a împăratului, a regelui sau reginei, a faraonului, ctitorului, boierului și a micului nobil, la cea a burghezului, a Statului, și a investitorului imobiliar contemporan. Într-un moment ca acela al dezvoltării orașelor din perioada interbelică, și, în mod particular, al capitalei „României Mari”, un astfel de personaj este și cel pe care îl vom numi Pherekyde. Pentru simplificarea narațiunii, Pherekyde va reprezenta un personaj singular, o instanță abstractă a comanditarului care străbate transformările orașului până în ziua de astăzi.
În realitate, profilul acestui personaj abstract derivă din istoria apropiată a familiei Pherekyde, o familie veche de intelectuali, stabilită în Țara Românească în perioada antebelică. Această istorie îi menționează pe Ștefan Pherekyde (1804 – 1887), doctor în drept la Universitatea din Pisa (1829), Scarlat (Charles) Pherekyde (1841-1914), președinte al Curții de Casație din București și Mihai Pherekyde (1877-1852), avocat și om politic liberal, membru a mai multor societăți financiare românești, care a avut rolul de ambasador și ministru în cadrul mai multor ministere între mijlocul secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului XX.
Ficțiunea noastră, în care personajul singular Pherekyde ocupă un rol esențial pentru edificare, nu caută să producă o confuzie sau să mitologizeze un fapt istoric, ci să sprijine înțelegerea evoluției rolului acestui tip de actor al vieții publice. În același timp, ea se aliniază unei potențiale ficțiuni urbane ale cărei premise există deja, și sunt similare în cazul mai multor familii înstărite din perioada antebelică.
Pornim de la o suprapunere de nume – „Blocul Pherekyde” figurează în hărțile online atât ca denumire a clădirii de la numărul 24, de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, cât a celei de pe Calea Victoriei, de la numărul 122. În primul caz, arhitectul construcției așezate în frontul continuu al bulevardului Bălcescu a fost State Baloșin, iar, în cazul blocului de pe Calea Victoriei 122, autorul este Tiberiu Niga. Pherekyde a lucrat și cu arhitecți ca Paul Smărăndescu, și, pentru reședința din strada Nicolae Iorga 34-36, cu Duiliu Marcu, care semnează proiectul unui panou decorativ translucid montat la interior. Fie ea o preferință întâmplătoare sau cultivată, personajul nostru, Pherekyde, pare să dețină un ochi vigilent, capabil să identifice principalele direcții ale arhitecturii vremii – întâi neo-românescul lui Smărăndescu și, câțiva ani mai târziu, modernismul cu influențe Art-Deco, atât de răspândit în arhitectura zonei centrale a Bucureștiului interbelic.
Nu stă în firea lui Pherekyde să riște o investiție irațională, însă el sau ea are și o disponibilitate subtilă pentru experiment. Același Pherekyde e și cel care deschide o gelaterie în parterul blocului din Calea Victoriei și, mai târziu, în parterul aceluiași bloc, o pizzerie; tot Pherekyde inaugurează biroul Asociației Societatea Utopică Euxine și, în ciuda bunelor sale intenții, Pherekyde e nevoit să disloce mobilierul urban circular cu arborele său din centrul curții interioare, probabil din cauză că s-a dovedit că acest obiect a încurajat staționarea unor personaje intruzive în spațiul semiprivat. Întotdeauna, același Pherekyde participă la asamblarea și dezasamblarea unor modele de locuire sau de ocupare a spațiului public și, odată cu ele, la reconfigurarea vieții urbane.
La mijlocul anilor 1930, Pherekyde îi cere arhitectului Tiberiu Niga să proiecteze un mic imobil de raport pe lotul de colț de la intersecția străzii Piața Amzei cu Calea Victoriei. Arhitectura clădirii se înscrie în liniile modernismului temperat, cu influențe Art-Deco și elemente constructive recognoscibile direcției expresive pe care o formulează Niga în acești ani. Însă din vis-à-vis-ul Căii Victoriei am putea crede că geometria acestei clădiri, cu două aripi simetrice evazate din axul de simetrie al colțului concav, cu ferestrele-„hublou” în prima travee a fațadelor laterale, cu ornamentul – „catarg” de steag și, mai cu seamă, cu emfaza orientării de colț, sugerează profilul unui mic feribot blocat în contrasensul benzilor de circulație, țintind către Piața Victoriei.
Arhitectura și marea la mijlocul anilor 1930
În 1935, nava Kalakala pleca pentru prima dată din Seattle către Bremerton. Silueta ei „modestă” (sau „umilă”, deși originalul humble folosit în filmul de prezentare al evenimentului este poate intraductibil aici) poate fi privită ca reper al memoriei design-ului industrial: linia aerodinamic-futuristă și inflexiunile Art-Deco ale feribotului reprezentau o instanță nouă a imaginarului nautic. Aceste posibilități expresive au ecouri în perioada următoare și în arhitectură – prin declinări ale modernismului ca style pachebot (în engleză streamline moderne). În România, cel mai evident exemplu pentru această direcție este Hotelul Belona din Eforie Nord, proiect de la începutul anilor 1930 al arhitectului G. M. Cantacuzino. Însă experimente similare sunt prezente, în acești ani, și în programe de locuire individuală sau colectivă ale altor arhitecți, în afara zonei litorale, și în programe de tipul sanatoriilor montane. Astfel de clădiri fac referire la sfera nautică prin geometria lor – prin orizontalitatea volumelor cu terminații curbe ale fațadelor scurte sau de colț (amintind de silueta unor nave asemănătoare Kalakalei), prin balcoane care sugerează imaginea unor „punți” suprapuse, prin golurile circulare ale ferestrelor-„hublou” sau prin utilizarea unor tipuri spațiale derivate din turnul de observație sau din far.
Dincolo de aceste particularități, în arhitectura românească a perioadei interbelice au coexistat, în poziții radicale, în căutări și redefiniri, o serie de direcții de expresie și stiluri, de la neo-românesc și arhitectură clasicizantă, Art-Deco și modernism, în formulele sale mai dure sau mai temperate, la banale locuințe individuale cu aer rural și elemente decorative cu geometrii simplificate. În aceste împrejurimi, de fapt, imaginarul colectiv al mării e mai degrabă speculat prin pretexte volumetrice, decorative sau materiale, și devine o prezență difuză în oraș, observabilă printr-un act de interpretare derivativă. Apar elemente decorative la nivelul ancadramentelor sau feroneriei – valuri stilizate, motive naturale specifice – și, uneori, materiale ca marmura verde sau texturi sugerate prin caneluri, diverse profile și striuri la nivelul paramentului. Așadar, ar fi nejustificată, dacă nu sortită eșecului, o încercare de a stabili, din capul locului, dacă toate acestea sunt mărci ale unor intenții clare sau numai coincidențe ori variațiuni ale unor căutări expresive, fiindcă tocmai abilitatea acestor arhitecturi experimentale de a scăpa încadrărilor în categorii riguroase le oferă o forță surprinzătoare.
„Blocul lui Pherekyde”
Clădirea de pe Calea Victoriei 122 are o ținută riguroasă și, în aparență, modestă. Locul „privilegiat”, de colț, la intersecția Căii Victoriei cu strada Piața Amzei, nu se comportă ca premisă pentru o prezență monumentală. Clădirea ocupă întreaga suprafață a parcelei, funcționând ca o insulă „izolată”, întoarsă către interior, cu un perete orb spre grădina imobilului învecinat de pe Calea Victoriei. O explicație posibilă pentru prezența unui astfel de calcan ar putea fi legată de anticiparea dezvoltării continue a frontului stradal – acest proces ar fi implicat înlocuirea treptată a fondului construit, lucru care, în acest caz, nu s-a întâmplat, vecinătățile păstrându-se și astăzi. Însă întoarcerea către interior, prin construirea întregii parcele de colț, nu reflectă numai demersul de densificare a zonei centrale în prima jumătate a secolului XX – această întoarcere este, de fapt, gestul coordonator în jurul căruia gravitează proiectul.
Cu o reținere accentuată poate de expresia imobilului haussmannian de vis-à-vis de strada Piața Amzei, blocul lui Niga prezintă două fațade aproape identice, simetrice față de colț, în care apar decupajele „hublourilor” în planul primei travei, și, într-o extrudare a planului vertical, registrele orizontale marcate de golurile ferestrelor și balcoanelor. Tratarea colțului spre care converg cele două fațade apare sub forma unei concavități, cu o ieșire în balconul de peste parter printr-o ușă cu arcadă. Sugestia unui volum tip bovindou, semi-transparent, privește, din axul de simetrie, către intersecție. Steagul de catarg care marchează cornișa concavă este un element des întâlnit în cazul locuințelor colective de înălțime joasă construite în aceeași perioadă.
Totuși, peste aceste observații, evidente poate într-o privire „de deasupra lucrurilor”, se suprapune realitatea trăită a țesutului urban în care apare inserția lui Niga. Silueta clădirii de colț poate fi cuprinsă în întregime numai dintr-un punct căutat în vis-à-vis-ul Căii Victoriei – la nivelul străzii, perceptibilă e mai degrabă transparența parterului comercial recent reabilitat decât ansamblul volumului. Cu alte cuvinte, perceperea autonomiei geometrice pe care ar putea-o pretinde întoarcerea către interior a clădirii presupune, în general, o distanțare radicală a contextului construit (așa cum se întâmplă în cazul Hotelului Belona din Eforie Nord, unde clădirea-„vapor” stă singură pe versant). Această detașare nu există aici – pe lângă învecinarea pe cele două laturi ale blocului cu două imobile fin de siècle și în ciuda regimului lor mic de înălțime, densitatea țesutului urban înconjurător nu permite un decupaj vizual. Pe de altă parte, așa cum observă Mariana Celac în ghidul adnotat București, arhitectură și modernitate, una dintre virtuțile clădirii rezidă tocmai în această raportare atentă la vecinătăți, față de care Niga se așază respectuos. Există însă o diferență esențială între caracterul celor două străzi care delimitează acest colț urban, la care simetria e mai puțin sensibilă: în Calea Victoriei, intensitatea folosirii parterurilor comerciale nu fluctuează considerabil, iar impresia de staționare e cu totul imposibilă. În schimb, strada Piața Amzei e de două ori mai îngustă, iar aglomerarea de autovehicule, parcajele și variațiile funcțiunilor parterului public construiesc o cu totul altă atmosferă – mai domestică, poate, mai puțin alertă, mai apropiată de aerul unui cartier intim. Acest viraj brusc de scară și de ambianță urbană nu tulbură blocul de colț, a cărui plutire devine, în consecință, ancorată între viețile complet diferite ale celor două aripi laterale, simetrice.
Curtea interioară funcționează, așadar, ca o compensație esențială pentru această limitare a posibilității perceperii ansamblului clădirii. Curtea arată, în planul parterului, mai degrabă ca un spațiu liber care articulează cele trei corpuri ale imobilului decât ca decupaj riguros într-un plin construit. Se disting, ca arhipelag, volumul trapezoidal, la stradă, cu accesul principal și puțul scării cuprinse de un volum tip turn deschis către curte, și cele două aripi alungite, intersectate prin nodul de circulație secundar. Apartamentele din aripile laterale se extind, în spațiul curții interioare, cu o serie de curburi stivuite sub forma a doi semicilindri dispuși simetric față de intrarea principală. Cele trei „turnuri” sugerate gravitează în jurul curții – un fel de nucleu generator, efect care apare și prin transparența parterului comercial, care „pătrunde” în acest spațiu ascuns. Curtea este, de fapt, nu un „rest” de tipul unui spațiu rezultat, ci un element de lucru principal, care ordonează regula geometrică a construitului.
Această curte interioară, poate una dintre cele mai frumoase din București, e accesibilă printr-un gang deschis către Calea Victoriei și un al doilea (cu acces controlat cu cartelă) către Amzei. În interiorul curții, calitățile tectonicului, chiar și în realitatea degradată a materialelor, construiesc un spațiu aproape scenografic, cu o anumită generozitate față de cei care îl folosesc – liniștea, umbra, parapetul lat pe care se poate sta. Tocmai generozitatea, care compensează pentru reținerea sau limitările exterioare, este esențială și pentru întâlnirile dintre oameni, indiferent dacă ei ajung aici dinspre agitația neîncetată a Căii Victoriei sau dinspre viața domestică din Amzei. În aceste întâlniri, Pherekyde va trebui să învețe un nou rol, poate mai puțin strălucitor decât cel al comanditarului – pe cel al curatorului, al celui ce ajută lucruri care există deja să se așeze în narațiuni fericite.
Reading list
CALOTĂ Irina, Dincolo de centru. Politici de locuire în București 1910-1944, București: Editura Ozalid, 2017
CALOTĂ Irina, „Locuințe individuale sau colective? Perspective teoretice asupra locuirii bucureștene în prima jumătate a secolului al XX-lea”, Revista Arhitectura, nr. 3, 2014, 56-57.
CELAC, Mariana, Octavian Carabela și Marius Marcu-Lapadat, București. Arhitectură și modernitate, un ghid adnotat, București: Editura Simetria, 2005
CRITICOS, Mihaela, Art Deco sau modernismul bine temperat, București: Editura Simetria, 2009
LASCU, Nicolae et al., Horia Creangă. O monografie, București: Editura Universitară „Ion Mincu” și Zeppelin, 2019
LASCU, Nicolae, Bulevardele bucureștene până la Primul Război Mondial, București: Editura Simetria, 2011
SĂSĂRMAN, Gheorghe (coord.), Nicolae Lascu și Alexandra Deac, Gândirea estetică în arhitectura românească. A doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX, București: Editura Meridiane, 1983
SUDITU, Bogdan, Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989), București: Editura Compania, 2016
VOINEA, Andrei Răzvan, Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină, București: Editura Studio Zona, 2018
VRECKEN DE VREUSCHMEN, Jeremy (coord.), Irina Calotă, Andrei Răzvan Voinea, Vatra Luminoasă și modelul orașului-grădină în București, București: Editura Studio Zona și Ideilagram, 2020
ZAHARIADE, Ana Maria (coord.), De la înfundătură la intrare. Locuri ale Bucureștiului cotidian, București: Editura Universitară „Ion Mincu”, 2016, disponibilă online la: https://issuu.com/zahariade.mail/docs/de_la_i_nfundatura_la_intrare?fbclid=IwAR0qxpTN-p0_dfh6cKW8tBu9XZwc3f5E99–sDPJiWPpb9lXq5kG5s4zsF0
ZAHARIADE, Ana Maria și Mariana Celac, Teme ale arhitecturii din Romania în secolul XX, București: Editura Institutului Cultural Român, 2003
Revista Arhitectura, numere 1906-1944, arhivă disponibilă online la: https://archive.org/details/revista-arhitectura-1906-1944
THIS PROJECT IS CO-FUNDED WITHIN THE PROGRAMME “ORAȘ AFECTIV” initiated by THE BUCHAREST MUNICIPALITY THROUGH ARCUB 2022
text and drawings by Ilinca Pop
A small interwar apartment block sits at the intersection between Calea Victoriei and Piața Amzei Street in Bucharest. Until the recent re-functionalization of the ground floor, the building acted as a self-restrained presence anchored by the margin of one of Bucharest’s heaviest traffic flows. Along with the re-opening of the commercial ground floor, with the weekend pedestrianization and the changing of the area’s street atmosphere, the surroundings of the block designed in 1936 by architect Tiberiu Niga became one of the most intensely occupied spots on Calea Victoriei. Its interior courtyard shelters the residents’ access areas, the new gallery-offices with large display windows and the visitors hiding away from the hectic street. This has now become a space of negotiations between the private and the public life. But the encounters within Pherekyde’s courtyard are also an occasion to remember the narrative of the building, in its almost imperceptible navigation of Calea Victoriei.
The New Dwelling Culture
The need for a mediation act that the interior courtyard could perform in this urban fragment’s new life may be read as a re-writing of the building’s history on tracing paper. Back in 1936, the apartment block in Calea Victoriei 122 was conceived as a collective dwelling novel formula – a tenement house typology largely deployed during Bucharest’s interwar development process, still marked by the central area’s densification and a programmatic expansion of the periphery. Although the historical moments and the ways in which the city changes differ, both in the case of the 1930s and today, almost a century later, the grounds for this transformation relate to a commonplace: the chancing of the urban dwelling culture.
The 1930s Bucharest’s dwelling of choice was still the individual house with a private garden, although the city’s real need for dwellings was growing rapidly. Small collective dwellings sharing a common courtyard and tenement houses (of Haussmannian inspiration or along the lines of moderate Modernism, with a more efficient layout) were formulas which address this need after the end of the First World War. However, not many were those eager to adopt the new ways of dwelling, either because of the perceived limited comfort, their limited affordability, or the novelty of the negotiation of everyday rules occurring in the relationships between neighbors. The new dwellings are rather suited for a middle class which was under construction, while the execution of the projects depended mainly on private initiative.
The interwar tenement house is generally equipped with a commercial ground floor and at least two major vertical distribution nodes – the residents’ access and a secondary service access. Small groupings of such dwellings are placed in urban formations like by-streets, blind alleys, or allotments, within the traditional urban tissue or the built front of the main boulevards – as is the case with the building on Calea Victoriei 122. We must imagine a Bucharest that has little to do with what we know today of it. During the mid-1930s a series of systematization plans was elaborated and later approved, but the image of the developing city remains a domestic one, semi-rural or semi-urban, with merchants’ houses, wagon houses (deriving from the Romanian rural household), the French Eclecticism declinations of the gentry’s residencies, Neo-Romanian houses and villas – the major built inventory at the end of the 19th century.
Thus, the new Modernist directions and Art-Deco explorations which occur in the architecture of the small tenement houses in the first half of the 20th century display a certain degree of novelty, often not welcomed by the dominant architectural discourse – as demonstrated by a series of articles published in Revista Arhitectura between the 1930s and the 1940s. Yet, beyond the professional debate, the matter is not only that of a new type of private space or novel ways of dwelling, but also that of a new urban image and a new kind of city, with new functions sheltered by the boulevards’ commercial ground floors, a new kind resident and new needs concerning the public life.
The apartment building on Calea Victoriei 122 consequently reflects the changing of the urban dwelling culture within the interwar period. At the same time, caught in the hard-to-escape historical symmetry, it also demonstrates the topicality of the model. Even today, the building’s interior courtyard – an example for the generosity of the semiprivate space towards the public – acts as an element encouraging the commercial activity beyond the ground floor’s display windows but remains the main negotiation subject for the residents’ hard to achieve need of a compensation.
Planul învelitorii desenat din memorie, Imobilul Pherekyde, arh. Tiberiu Niga, Calea Victoriei 122
Roof plan drawn from memory, Pherekyde Apartment Block, arch. Tiberiu Niga, Calea Victoriei 122
Pherekyde’s Architect
An already well-known figure of the architectural life thus becomes important for the construction and development of the city after the First World War – that of the „investor-commissioner”, a character which in many ways existed from the beginning of times. Starting with their occurrence, this character took the coat of Authority – from that of the emperor, of the King or Queen, of the Pharaoh, the Founder, the boier or the gentry, to that of the bourgeoisie, of the State and of the cotemporary real estate investor. In the life of the cities under development during the interwar period, and particularly the capital of “Greater Romania”, such a character is accurately portrayed by Pherekyde. For a cleaner storyline, our Pherekyde will be representing a singular character, an abstract depiction of the commissioner who navigates the city’s transformations to the present day.
The historical reality of this collective character is related to the more recent narrative of the Pherekyde family, an old family of Macedonian intellectuals established in Wallachia during the pre-war period. Their history mentions Ștefan Pherekyde (1804-1887), Doctor of Law at the University of Pisa (1829), Scarlat (Charles) Pherekyde (1841-1914), president of the Bucharest Court of Cassation, and Mihai Pherekyde (1877-1852), lawyer and politician liberal, member of several Romanian financial companies, who had the role of ambassador and minister in several ministries between the middle of the 19th century and the first decade of the 20th century.
Our fiction in which the singular Pherekyde plays an essential part for edification does not aim to create confusion or to mythologize historical facts, but to help us understand the ways in which the role of this public actor evolved until today. At the same time, it adheres to a potentially already existing urban fiction which is rather common for the families of the pre-war gentry.
Our departing point is a case of naming equivalence– online maps display “The Pherekyde Apartment Block” as the label for both a building in Boulevard Nicolae Bălcescu 24 and that of the small tenement house in Calea Victoriei 122. In the first case, the architect of the block standing in the continuous boulevard front was State Baloșin, while in the other case the author is Tiberiu Niga. Pherekyde also worked with architects such as Paul Smărăndescu and for the residence in Nicolae Iorga street with Duiliu Marcu, who authors the project for a translucent interior decorative panel. Be it coincidental or a nurtured preference, our Pherekyde seems to be very aware of architecture’s main expressive directions in the epoch – firstly, the Neo-Romanian of Smărăndescu, and, some years later, a kind of Art-Deco Modernism common to the central area of interwar Bucharest.
It would be out-of-character for Pherekyde to make a reckless investment, but they also manifest a subtle openness towards experiments. The same Pherekyde is the one who opens a gelateria on the ground floor of the apartment block in Calea Victoriei and later a pizzeria next to it, it is Pherekyde who opens the Euxine Society headquarters as well and, in spite of their good intentions, Pherekyde is still the one in the position to remove the circular urban furniture with its planted tree from the centre of the courtyard, perhaps because this object proved to encourage the lingering of intrusive figures on the premises of the semiprivate space. Pherekyde always takes part in the making and re-making of dwelling models or ways to inhabit public spaces and, along with them, in the reconfiguration of the urban life.
During the mid-1930s, Pherekyde commissions the project for a small tenement house at the intersection between Piața Amzei street and Calea Victoriei to architect Tiberiu Niga. The building follows the lines of a moderate Modernism with Art-Deco influences and elements common to Niga’s oeuvre of the time. But from across Calea Victoriei we could be led to think that the block’s geometry, with its two symmetrical flared wings departing from the concavity of the corner, with the “porthole”-windows vertically aligned in the first span of the lateral façades, with the “mast” ornament – flagpole and, all the more, with the emphasis placed by the corner orientation, is suggesting the profile of a small boat stranded in the opposite direction of the traffic flow, heading towards Piața Victoriei.
Architecture and the seaside in the mid-1930s
In 1935 the Kalakala ferry departed for the first time from Seattle en route to Bremerton. Its “humble” silhouette could be recollected as a memorable reference in the history of industrial design: the streamline-futuristic expression and the Art-Deco nuances rendered the nautical imaginary in a new light. The new aesthetic possibilities echoed in architecture as well, through declinations of Modernism such as Style Pachebot (or Streamline Moderne). In Romania, the most obvious example is the Belona Hotel in Eforie Nord, a 1930s project of the architect G. M. Cantacuzino. But similar experiments are present during this time in collective and individual dwellings outside the seaside region and in programs such as mountain recovery centres. Such buildings refer to the nautical though their geometry – the horizontality of the volumes with curved lateral or corner façades (referencing the profile of boats like Kalakala), through balconies suggesting the image of a ship’s decks, the circular openings of the “porthole”-windows or through the use of spatial types derived from the observation tower or the lighthouse.
Leaving aside these particularities, the interwar Romanian architecture allowed for various expressive directions and styles to coexist throughout radical positions, experiments, and reformulations, from the Neo-Romanian style, Neoclassicism, Art-Deco or Modernism (in its tempered or more purist instances) to the more banal, semi-rural individual houses with simplified decorative elements. In this tableau, the seaside collective imaginary is rather speculated through volumetric, decorative, or material pretexts, and, if ever, it appears as a diffuse presence within the city, noticeable only through a derivative interpretation act. Those traces include the decoration bordering fenestration elements or metal work (stylized waves, natural motives) and, sometimes, materials such as green marble or wall textures suggested by profiles and striations. On these diffuse grounds, an attempt to establish if the sum of these traces represents a mark of style or simply a coincidence or variation of the ongoing expressive explorations would be unjustified, if not essentially unfruitful. The ability to escape the rigor of categories is exactly what provides a striking presence to these architectures.
„Pherekyde’s Apartment Block”
The apartment block on Calea Victoriei 122 displays a seemingly modest, although rigorous posture. The “privileged” corner site at the intersection of Calea Victoriei and Piața Amzei street does not act as a premise for a monumental presence. The building claims the entire plot in the logic of an isolated “island” turning to its inner courtyard, with a blind wall facing the garden of the neighboring construction on Calea Victoriei. A potential explanation for this layout could relate to the anticipation of the continuous development of the street front through the progressive replacement of the neighboring low-rise buildings – which, in this case, did not happen. But the apartment block’s configuration that leads to the occupation of the entire plot does not only reflect the densification process of Bucharest’s central area during the first half of the 20th century. In fact, this act of introversion represents the coordinating intention which dictates the project.
With an expressive restraint that is perhaps emphasized by the Haussmannian building from across Piața Amzei street, Niga’s block presents two almost identical façades, symmetrical to the corner, with the “portholes” in the first span, and, in an extrusion of the vertical plan, the horizontal registers marked by the decoupages of windows and balconies. The corner to which the façades converge is conceived as a concavity, with an exit to the balcony above the ground floor through an arched door. From the building’s symmetry axis, a bay-window-like translucent volume looks towards the intersection. The “mast” marking the concave corniche is an element largely deployed in the decoration of collective dwellings built around the time.
However obvious these details might seem looking “from above things,” they become less remarkable within the lived reality of the urban tissue. The silhouette of the corner building can only be grasped in whole from a particular spot across Calea Victoriei, while at the street level the transparency of the ground floor takes the stage. The autonomy that the block seems to claim could only be perceived in the situation of a very distant built context (which is the case for the Belona Hotel in Eforie Nord, where the ship-like building stands as a singular object above the slope). This kind of detachment is not actually possible in the actual situation – in addition to the vicinity of the fin de siècle constructions and despite their low height regime, the built density of the surrounding urban tissue does not allow for a decoupage. On the other hand, as Mariana Celac notes in the annotated guide Bucharest, architecture and modernity, one of the virtues of the building resides in its relationship with the context, which Niga’s intervention respectfully takes into consideration. However, there is an essential difference between the character of the streets bordering the corner, to which the symmetry is not sensible: the intense use of the commercial ground floors opening to Calea Victoriei does not fluctuate considerably, and the impression of movement is continuous. On the other hand, Piața Amzei street is twice as narrow, and the crowding of vehicles, parking spots and variations in the functions of the public ground floor draws up a completely different atmosphere – more domestic, perhaps, less alert, closer to that of an intimate neighborhood. This sudden turn of scale and urban ambience does not disturb the corner block, which becomes anchored between the completely different lives of the two symmetrical side wings.
The inner courtyard therefore acts as an essential compensation for this limitation in perceiving the building as a whole. In the ground floor plan, the courtyard represents rather a free space that articulates the three sections of the block than a rigorous subtraction from a built mass. There can be distinguished, as an archipelago, the trapezoidal corner volume with the main access and stairwell contained by a tower-like volume opened to the courtyard, and the two elongated wings, intersected by a secondary access. The side wings’ apartments extend their interior space towards the courtyard with a series of curvatures stacked in the form of two semi-cylinders disposed symmetrically to the main entrance. The three thus suggested “towers” gravitate around the courtyard as it becomes a generative core, effect which also appears through the transparency of the commercial ground floor which infiltrates into this hidden space. In other words, the courtyard is not a resultant or a “residue”, but a main element of the project, which orders the geometric rule of the mass.
This inner courtyard, perhaps one of the most beautiful in Bucharest, is accessible through an open passage to Calea Victoriei and a second one (with card-controlled access) to Amzei. The qualities of the tectonic (even in the degraded state of the materials) build a kind of senographic space, with a certain generosity towards those who use it – the quietness, the shade, the wide parapet for sitting. The very generosity that compensates for external restraint or limitations is also essential for encounters between people, whether they arrive here from the ceaseless bustle of Calea Victoriei or from the domestic life of Amzei. Through these encounters, Pherekyde must learn a new part, perhaps less glamorous than that of the commissioner – that of the curator, who helps already existing things settle into brighter narratives.
Reading list
CALOTĂ Irina, Dincolo de centru. Politici de locuire în București 1910-1944, Bucharest: Editura Ozalid, 2017
CALOTĂ Irina, „Locuințe individuale sau colective? Perspective teoretice asupra locuirii bucureștene în prima jumătate a secolului al XX-lea”, Revista Arhitectura, no. 3, 2014, 56-57.
CELAC, Mariana, Octavian Carabela and Marius Marcu-Lapadat, București. Arhitectură și modernitate, un ghid adnotat, Bucharest: Editura Simetria, 2005
CRITICOS, Mihaela, Art Deco sau modernismul bine temperat, Bucharest: Editura Simetria, 2009
LASCU, Nicolae et al., Horia Creangă. O monografie, Bucharest: Editura Universitară „Ion Mincu” and Zeppelin, 2019
LASCU, Nicolae, Bulevardele bucureștene până la Primul Război Mondial, Bucharest: Editura Simetria, 2011
SĂSĂRMAN, Gheorghe (coord.), Nicolae Lascu and Alexandra Deac, Gândirea estetică în arhitectura românească. A doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX, Bucharest: Editura Meridiane, 1983
SUDITU, Bogdan, Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989), Bucharest: Editura Compania, 2016
VOINEA, Andrei Răzvan, Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină, Bucharest: Editura Studio Zona, 2018
VRECKEN DE VREUSCHMEN, Jeremy (coord.), Irina Calotă and Andrei Răzvan Voinea, Vatra Luminoasă și modelul orașului-grădină în București, Bucharest: Editura Studio Zona și Ideilagram, 2020
ZAHARIADE, Ana Maria (coord.), De la înfundătură la intrare. Locuri ale Bucureștiului cotidian, Bucharest: Editura Universitară „Ion Mincu”, 2016, disponibilă online la: https://issuu.com/zahariade.mail/docs/de_la_i_nfundatura_la_intrare?fbclid=IwAR0qxpTN-p0_dfh6cKW8tBu9XZwc3f5E99–sDPJiWPpb9lXq5kG5s4zsF0
ZAHARIADE, Ana Maria and Mariana Celac, Teme ale arhitecturii din Romania în secolul XX, Bucharest: Editura Institutului Cultural Român, 2003
Archive of the first Arhitectura magazine, issues 1906-1944, available online at: https://archive.org/details/revista-arhitectura-1906-1944
1. „Imobilul Pherekyde”, Calea Victoriei 122, vedere din strada Piața Amzei, arh. Tiberiu Niga, în București. Arhitectură și modernitate, un ghid adnotat, Mariana Celac, Octavian Carabela și Marius Marcu-Lapadat (editori), București: Editura Simetria, 2005, pagina 62
2. Calea Victoriei în jurul anului 1925, fotografiată de A. Gh. Ebner / Alfons Ebner, imagine preluată via arhiva de imagini Once Upon a Time in Bucharest, http://ouatib.blogspot.com
3. Calea Victoriei în 1935, fotografiată de Nicolae Ionescu, imagine preluată via arhiva de imagini Once Upon a Time in Bucharest, http://ouatib.blogspot.com
4. Hotelul Belona din stațiunea Eforie Nord, arh. G. M. Cantacuzino, carte poștală preluată via identitate.archi
5. Proiect participant într-un concurs pentru Sanatoriul T.B.C. Dobrița – Gorj (cu motto-ul de anonimizare „Lumina”), arh. Angelo Viecelli, Premiul I, în Revista Arhitectura, nr. 3, 1935, pagina 21
6 – „Imobilul Pherekyde”, Calea Victoriei 122, arh. Tiberiu Niga, intersecția dintre Calea Victoriei și strada Piața Amzei, arh. Tiberiu Niga, septembrie 2022
7. „Imobilul Pherekyde”, Calea Victoriei 122, arh. Tiberiu Niga, septembrie 2022
8. „Imobilul Pherekyde” (în dreapta imaginii), arh. Tiberiu Niga, septembrie 2022, vedere spre Piața Victoriei, septembrie 2022
9&10. Curtea interioară până la sfârșitul lunii august 2022
1. “Pherekyde Apartment Block”, Calea Victoriei 122, view from Piața Amzei street, arch. Tiberiu Niga, in București. Arhitectură și modernitate, un ghid adnotat / Bucharest, Architecture and modernity, an annotated guide, Mariana Celac, Octavian Carabela and Marius Marcu-Lapadat (eds.), Bucharest: Editura Simetria, 2005, page 62
2. Calea Victoriei around 1925, photographed by A. Gh. Ebner / Alfons Ebner, from the archive Once Upon a Time in Bucharest, http://ouatib.blogspot.com
3. Calea Victoriei in 1935, photographed by Nicolae Ionescu, from the archive Once Upon a Time in Bucharest, http://ouatib.blogspot.com
4. The Belona Hotel in Eforie Nord, arch. G. M. Cantacuzino, postal card via the identitate.archi project platform
5. Participating project in a competition for a T.B. Sanatorium in Dobrița – Gorj (with the anonymization motto “The Light”), arch. Angelo Viecelli, First Prize, in Revista Arhitectura, no. 3, 1935, page 21
6. “Pherekyde Apartment Block”, Calea Victoriei 122, arch. Tiberiu Niga, view from the intersection between Calea Victoriei and Piața Amzei street, arch. Tiberiu Niga, september 2022
7. “Pherekyde Apartment Block”, Calea Victoriei 122, arch. Tiberiu Niga, september 2022
8. “Pherekyde Apartment Block”, (right side of the image), arch. Tiberiu Niga, septembrie 2022, view towards Piața Victoriei, september 2022
9&10. The interior courtyard until the end of August 2022
