Curțile interioare și pasajele clădirilor sunt locurile ascunse ale cotidianului bucureștean, unde spațiul public și cel privat își pierd limitele clare, devenind lăcașurile unor mărturii ascunse ale perioadelor de transformare din oraș.
Acest fragment este extras din ”Curțile interioare. Potențialul ascuns al morfologiei urbane” de arh. Andreea Boldojar, publicată de editura Oscar Print în 2021 în București
Proiect co-finanțat de Primăria Capitalei prin ARCUB în cadrul Programului București afectiv 2022. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Primăriei Municipiului București sau ARCUB. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare ARCUB, puteți accesa www.arcub.ro.
Structura premodernă (<1831)
Dacă ne apropiem de planurile istorice ale orașului pentru o ilustrare a secvențelor sale de formare, primul plan care ne poate descrie cu claritate substratul urban este Planul Purcel, 1789 coordonat cu Planul Ernst, 1791. Aceste planuri cartografiază principalele relații formatoare ale orașului București: o țesere de legături la nivel teritorial, iar apoi o compunere locală de relații interioare comerciale, politice, sociale. Consecința parcursurilor spontane teritoriale este satul-cetate al Bucureștilor așezat pe un teren stabil „lângă râul apei Dâmboviței” 2, la intersecția unor parcursuri spontane însemnate3, pe colina de lângă apă 4 : dinspre vechea capitală Târgoviște, dinspre zonele Prahovei, Moldova, Giurgiu, Oltenia și la o distanță potrivită de zona carpatică și de importanta graniță strategică și defensivă a Dunării.
Această așezare oportună, în jurul căreia a fost posibilă organizarea inițială a schimbului de produse 5, dezvoltată apoi datorită/în jurul curții domnești, devine un târg medieval începând cu secolul al XV-lea 6 și compune în timp un țesut urban cu un centru comercial. Tiparul urban crește preponderent în partea de nord a Dâmboviței și urmărește cursul râului și parcursurile preexistente ale așezării, asimilând alte sate mici și dezvoltând noi parcursuri pentru locuirea orașului; în final, formându-se o tipologie de oraș radial-concentrică 7, așa cum o cunoaștem și astăzi. În lectura acestei prime perioade și strat morfologic al orașului, putem distinge aglomerarea urbană formată în jurul Curții Domnești care devine elementul polarizator de care se va lega densitatea ulterioară a țesutului de locuire.
În zona de est, are loc Târgul Central – sau Târgul Dinăuntru 8 – a cărui vatră este cel mai posibil situată adiacent bisericii Sfântul Gheorghe Vechi 9, punctul de naștere al Bucureștilor. Această întindere va fi încă de la începuturi aglomerată de tipologii de locuire cu camere deschise pentru comerț.
În zona vestică a Curții Domnești, alte parcursuri spontane descriu un alt tip incipient de țesut. Acestea, coordonate cu legăturile teritoriale, primesc o înseriere de locuințe izolate sau de reședințe boierești, printre care și Podul Mogoșoaiei (sau Calea Mogoșoaiei / Calea Victoriei) care va lega nucleul polarizator al orașului de reședința domnitorului de la Mogoșoaia și mai departe către nordul teritoriului. Acest parcurs spontan va strânge în jurul său și alte drumuri ce unesc puncte importante în teritoriu, un exemplu fiind prezența Căii Griviței în legătură cu fosta capitală de la Târgoviște, cale ce purta numele de Calea Târgoviștei.
Direcțiile date de spontaneitatea parcursurilor din teritoriu au creat importante intersecții/răspântii, care și-au însușit o preeminență în structura urbană și au format noduri care compuneau în jurul lor densitatea ulterioară. Răspântia ajunge să fie spațiul public local – maidan – piața publică în zile festive 10 și loc de piață – târg pentru desfacerea produselor locale 11. Întrucât potențialul comercial al orașului a crescut, iar Bucureștiul a devenit treptat nu doar un loc al piețelor locale, ci „un punct cheie de legătură în tranzitul mărfurilor între sud-estul și vestul Europei” 12, orașul primește astfel de evenimente de schimburi comerciale și în jurul căii Mogoșoaiei, pe care le întrezărim în aceste puncte de intersecții.
Pornind de la nucleul istoric al orașului, urcând pe Podul Mogoșoaiei, descoperim: Târgul de Sus, la intersecția Uliței Mari (Lipscani) cu Podului Mogoșoaiei situat pe locul unde s-a construit hanul Șerban Vodă (Banca Națională a României);
- Continuăm cu elemente construite care să fie la îndemâna călătorului, dar și locuitorului : hanuri, spitale, precum și unele dintre cele mai prezente elemente polarizatoare în țesutul urban, bisericile cu maidanele sale: Biserica Zlătari cu han înconjurător, în fața căreia apare Mănăstirea Sf. Ioan cel Mare (pe locul Palatului CEC); Biserica Sărindar (pe locul Cercului Militar) cu hanul său înconjurător care adăpostea camere pentru bolnavi; Biserica Krețulescu pe care o întâlnim acum restaurată și fără hanul său care a fost demolat în 1939 13 pentru a face loc Palatului Regal de mai târziu.
- La intersecția cu Calea Știrbei Vodă: Biserica Filaret sau Metohul Episcopiei de Râmnic cu grădina sa impunătoare, în curtea căreia funcționa o școală pentru copii (locul de astăzi al Ateneului Român, unde a mai rămas ca mărturie a fostei bisericii numele străzii Episcopiei).
- Calea Târgoviștei (Calea Griviței), unește Biserica Manea Brutaru de Calea Victoriei, unde vom avea ulterior importante puncte de intersecție ca Palatul Știrbei și continuarea parcursului către Piața Amzei.
În jurul acestor obiecte-speciale ale orașului, se formează și gravitează partea de locuire care angrenează toate aceste evenimente construite. Despre Podul Mogoșoaiei trasat de către Brâncoveanu în 1692, care primește o dezvoltare de reședințe boierești, aflăm, de fapt, despre o primă ipostază a locuirii acestui parcurs ce lega orașul de reședința domnească:
Acest drum s-a născut șerpuit, spre ciuda edililor și urbaniștilor. Dar n-au ce-i face: el urmează creasta dealului, care din Dâmbovița pornește spre miază-noapte – căci pe deal e uscat, în vale e baltă – și de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care ies spre apus din Calea Victoriei, până în dreptul Ateneului, merg la vale. Și râpa era mult mai repede, pe vremuri. Fiind pe muchie de deal, locurile erau uscate și sănătoase și de aceea, de-a lungul uliței noi croite, pe terenuri întinse cât o moșie, au început boierii să își facă case.14
Marile terenuri din jurul zonei centrale identificate în Planul Purcel sunt mari moșii boierești, domnești sau monastice 15, folosite sau închiriate în scopuri agricole, așa cum trădează și reprezentarea cartografică, iar acestea vor fi incluse în țesutul urban odată cu creșterea orașului, reprezentând prima bază morfologică, adică substratul dezvoltării urbane ulterioare.
În jurul Căii Mogoșoaiei, are loc definirea unei tipologii de locuire mai laxă în comparație cu densitatea din nucleul comercial, locuințe minore sau case boierești răspândite cu curte de zid 16, retrase ușor de la stradă, care au curți/ gospodării/grădini mari, ce definesc o mare grădină întinsă/ virtuală în interiorul insulei urbane, grădină ce va fi substratul creșterii orașului.
Substratul orașului și transformările sale (1831-1878)
Substratul structurii urbane descris anterior, cu caracter spontan și dezordonat cum este ilustrat deseori de călătorii străini 17, este fondul morfologic, dar și rațiunea următoarei perioade de modernizare a orașului. Perioada nouă se concretizează odată cu implementarea Regulamentelor Organice în Wallachia în 1831, a Regulamentului pentru înfrumusețarea politiei 18, iar consecințele acestora sunt vizibile în desenul cartografic istoric al maiorului Borroczyn, prin intensitatea compunerii tiparului urban, datorită următoarelor măsuri:
– Noi limite impuse extinderii orașului, care anterior nu putea fi controlată – „proprirea întinderii orașului și hotărâtele sale intrări și ieșiri” 19 – au avut ca efect densificarea construitului în jurul nucleului central și în lungul parcursurilor principale ale orașului;
– Lucrări create pentru „înfrumusețarea orașului” – „locuri ce sunt hotărâte pentru plimbări obștești” 20 – Aleea Băneasa (Șoseaua Kiseleff), Aleea Mitropoliei, grădinile publice Kiseleff și Cișmigiu, precum și noi funcțiuni publice care să ajute la urbanizarea și înfrumusețarea politiei.
Noile direcții venite prin autoritățile rusești propuneau respingerea treptată a influenței orientale, formulând pentru oraș o viziune de dezvoltare urbană de factură occidentală:
„Și așa, după o curgere de vreme, orașul să va afla mutat în acele mahalale, și soarta Bucureștilor să va asemăna cu soarta tuturor orașelor Europei.” 21
Podul Mogoșoaiei în special, cu Palatul Domnesc instalat de Alexandru Ghica la 1837, a devenit un nou parcurs de polarizare cu noi funcțiuni urbane publice. 22
S-au înființat noi piețe, printre care și Piața Amzei 23, pe care o recunoaștem în cartografia orașului ca Piața mică a Niculescului.
Noile clădiri publice au creat alte noi puncte polarizatoare: fostul Teatru Național la răspântia Căii Victoriei cu Ion Câmpineanu, clădire a cărei mărturie istorică este reproducerea porticului și fațadei Hotelului Novotel de astăzi; Palatul Știrbei cu grădina sa impunătoare.
Pentru modernizarea structurii urbane existente s-au pus în aplicare și mici opere necesare de embellissement (de aliniere și pavare a ulițelor, de curățare a Dâmboviței și mai târziu de sistematizare a traseului ei, de iluminare publică ș.a.). La nivelul substructurii existente, orașul își păstrează în mare parte tiparul conturat al străzilor formate spontan, cu pitorescul lor. În ceea ce privește dezvoltarea socială, aceasta a urmat aceeași tendință de asimilare a unui nou profil european 24, în mare parte datorată dezvoltării comerciale intensive, capitaliste. Potențialul comercial al parcursurilor principale crește treptat, mai ales prin noile reglementări privind proprietatea urbană: „de la o formulă feudală a proprietății înspre formularea unor noi proprietăți ale burgheziei”. 25
Putem identifica cum parcursul polarizator din lungul Căii Mogoșoaiei își dublează gradul de ocupare a terenului față de perioada anterioară 26, datorită profilului rezidențial-instituțional pe care îl capătă. Calea Mogoșoaiei primește un front de construcții înșiruite din ce în ce mai compacte, iar curțile din spatele său par a deveni un rezultat al grădinilor persistente în oraș și nicidecum un proiect complet al unor spații urbane. Dacă avansăm încă un cadru în interiorul insulelor orașului, descoperim conținut, în ciuda acestor densificări de la stradă cu grădini-resturi, un alt rest nelocuit și neocupat ce ne amintește permanent de caracterul agricol moștenit.
Învecinarea acestui substrat al grădinilor moștenite din interior, cu micile proprietăți înșiruite spontan la stradă ne descrie o primă relație urbană contrastantă în întrețeserile dintre tipologiile de locuire și substratul orașului – o relație oximoronică urbană, ascunsă la prima vedere: grădini înșiruite, alăturate spontan fiecărei tipologii de locuire de la stradă, care se învecinează cu grădinile cu caracter agricol, moștenite din structura urbană.
Această juxtapunere pare că prezice incompatibilități în evoluția zonei construite, dar va deveni un element obișnuit în imaginea actuală a orașului. Ipostazele acestor spații libere definite de marea suprafață a grădinilor private unificate vor deveni, pentru următoarea perioadă, substraturile și determinanții noului țesut modern al orașului, precum și unul dintre motivele/temele de reflecție în căutarea utilizării și proiectării eficiente a terenului.
O imagine nouă a orașului. 1878 -1928 27
Dorința amplificată a modernizării noii capitale a Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești, precum și influența din ce în ce mai puternică a modelului occidental au schimbat multe aspecte în structura orașului și în reglementările sale urbanistice. Sfârșitul secolului al XIX-lea a conturat cadrul primelor legi/reglementări elocvente în ceea ce privește dezvoltarea urbană 28, pornind de la regulamentele din 1878, Regulamentul pentru construcții și alinieri și Regulamentul asupra salubrității construcțiilor și locuințelor. 29
În această perioadă, s-ar putea considera construcția urbanității în București în sensul modern al unei imagini ordonatoare a morfologiei orașului. În acest scop, pentru a schimba imaginea orașului văzută prin lupa călătorilor străini (Bucureștiul ca un mare sat suprapus, așa cum îl reperăm în descrierea rurală a Bucureștiului lui Ulysse de Marsillac — „Bucureștiul nu este altceva decât rezultatul satelor supra-stratificate” 30), autoritățile se orientează spre crearea/alăturarea unei „noi urbanități” împrumutată din modelul occidental. Pe lângă eforturile anterioare, orașul și-a conturat un obiectiv mult mai clar în dezvoltarea infrastructurii proprie acestor noi viziuni prin crearea de noi bulevarde și cheiuri cu noi tipologii noi de locuire în front închis și noi funcțiuni publice, în crearea unui „centru orășenesc” prin înființarea sau modernizarea instituțiilor statului burghez și ale altor instituții publice (bănci, sedii ale administrației centrale, școli, clădiri publice). Țesutul existent este supus astfel la restructurări urbane necesare modernizării capitalei, care, în schimb, îi dezechilibrează structura ierarhică moștenită. 31
Instrumentele de proiectare folosite în această perioadă sunt parcursurile de restructurare: noi trasee urbane planificate/bulevarde suprapuse peste structura existentă pe care o transformă. Principalul nod în jurul căruia aceste noi comunicări urbane se vor așeza este zona extinsă a Academiei/Universitatea care se va dezvolta pe două direcții: axa V-E (către ansamblul de la Cotroceni); și o dublare a Căii Victoriei prin axa Nord-Sud ce se va realiza în perioada interbelică necesar pentru a decongestiona circulația arterei Calea Victoriei.
Din lectura urbană a Planului Institutului de Geografie al Armatei 1895-1899 coordonată cu Planul Cadastral 1911, extragem caracteristicile compunerii tiparului urban în zonele morfologice studiate.
Compunerea densității texturii urbane este completată spontan în vechiul nucleu al orașului comercial și își păstrează inerția de condensare în lungul parcursurilor inițiale, printre care și Calea Victoriei. Această tendință de densificare intensivă care crește dincolo de nucleul central se datorează în mare parte legii secularizării averilor mănăstirești de la jumătatea secolului, care a făcut posibilă schimbările de proprietate a marilor terenuri urbane. 32 În foburgurile slab și mediu urbanizate care au fost suportul parcursurilor de restructurare, au fost anticipate noi concepții de locuire necesare pentru crearea centrului orășenesc. Astfel, în detrimentul tipologiei de locuire tradițională, descrisă ca «urbs in hortus» 33 cu „insule de clădiri în marea de verdeață” 34, sunt prevăzute bulevardele Elisabeta, Carol, Hristov Botev, cu fronturile continue ale noilor locuințe plurifamiliale, precum și pentru noile clădiri specializate ale instituțiilor burgheze.
În lungul Căii Victoriei, identificăm următoarele noi evenimente-construcții ca: Palatul Casei de depuneri și Consemnațiuni (CEC, 1897), Ateneul Român (1888), Palatul Fundației Culturale Carol I (1895), Palatul Cantacuzino construit între 1898-1900 (Muzeul George Enescu), extinderea Palatului Regal al Prințului Carol de Hohenzollern.
La nivelul fondului construit existent, în contextul acestei ipostaze de urbanizare a structurii existente, primele regulamente au impus prevederi necesare asupra salubrității construcțiilor și locuințelor. Stabilirea unui prim procent de utilizare a terenului (66%) 35pentru iluminarea și ventilarea construcțiilor are efect asupra spațiilor libere și ale grădinilor, și anume considerarea curților interioare ca spații urbane. În acest sens, utilizările agricole nu mai sunt permise în imaginea actuală a orașului:
„curtea va fi nivelată și așternută pe pavagiu de piatră, pietriș, asfalt sau lemn sistematic”. 36
În același timp, apare o atenție mărită asupra configurării spațiilor construite în relație cu cele libere, datorită potențialului lor de folosire urbană publică/semipublică. În această perioadă, putem intui noile ipostaze ale transparențelor orașului pe care le identificăm în tranzițiile dinspre spațiul public și cel privat și care propun o nouă dimensiune semi-publică urbană a insulei urbane.
Reglementările urbanistice din perioada interbelică. 1928-1950
În perioada anterioară, structura urbană a primit un important demers în reglementările urbanistice cu privire la modernizarea orașului. Cu timpul, dovedind lipsuri în instrumentarea reglementărilor de planificare urbană, mai ales în ceea ce privește raportarea parametrilor urbanistici la morfologia existentă, această legislație trebuia reevaluată. 37 Împrumutul modelului occidental părea suficient pentru a ne arăta o „formă fără fond” 38, însă a reușit să îndemne profesioniștii să regândească și să îmbunătățească legislația cu privire la morfologia urbană locală prin evaluarea problemelor specifice orașului.
Studiul primului plan de sistematizare al orașului 39, sub coordonarea lui Cincinat Sfințescu, părintele urbanismului românesc, și pe baza căruia s-a conturat cadrul reglementărilor urbanistice în 1928 40, a fost primul pas necesar în „cuprinderea globală a realității urbane bucureștene” 41 care s-a îndeplinit, de fapt, în deceniul următor, prin Planul Director de Sistematizare al orașului București în 1935 și detalierea lui în Regulamentul de construcții din 1939. În perioada dintre războaie, ca urmare a unei creșteri a cererii de case și a studiului primului plan de sistematizare, imaginea de ansamblu a orașului se schimbă datorită unei mari activități de construcție, în special în ceea ce privește noile tipologii de locuire plurifamilială cu clădiri supraetajate. 42
Parcursurile înfrumusețate doar parțial în perioada precedentă, loturile neocupate și terenurile virane ce înconjurau centrul orașului, urmau să fie ocupate cu tipologii de locuire care ofereau o înfățișare modernă orașului (imobilul de raport modernist). Noile completări urbanistice din perioada interbelică, necesare pentru continuarea intervențiilor de modernizare începute în perioada anterioară, se desfășoară în timp sub viziunea noilor reglementări născute pe baza celor vechi, dar reevaluate și prezente din ce în ce mai mult în realitatea orașului. Despre tipologiile de locuire din această perioadă, tipurile cele mai frecvente ale proiectului de arhitectură sunt locuința pavilionară cu curte, „cea mai apropiată de tradiția de locuire locală” (urbs in hortus), „locuința plurifamilială multietajată, cea care va contribui substanțial la noua imagine a orașului” sau „tipologii hibride” între cele două. E important rolul determinant pe care îl capătă locuința în acest ciclu morfologic, așa cum menționează profesor arh. Ana Maria Zahariade:
Reprezentativitatea locuinței devine astfel mult mai complexă; ea nu mai este legată doar de identitatea proprietarului, ci și de tipologia arhitecturală și de regula urbană în care e obligată să se insereze. 43
Un aspect important al procesului de densificare din perioada anterioară a fost insula urbană și amestecul dintre țesuturile adiacente cu diferite tipologii de construcții fără nicio relație coerentă între elementele acestora și cu întregul agregat construit. În această nouă perioadă, au început să fie făcute cercetări cu privire la aspectul insulei (blocului) urban ca entitate și ca organism, prin studii urbane și exemple de proiectare ale modelelor occidentale, prin cercetarea istorică a situației locale bucureștene și prin diverse propuneri de optimizare a fondului urban. Prin urmare, Cincinat Sfințescu a examinat caracteristicile optime ale insulelor urbane din punct de vedere al igienei, tehnicii, esteticii, zonelor învecinate, formei blocului, dispunerii și relației între elementele sale. 44 Pentru partea centrală a orașului putem enumera următoarele consecințe ale acestor prevederi: noile tipologii de locuire modernistă au fost folosite în detrimentul celor tradiționale moștenite; au fost impuse noi alinieri clădirilor pentru partea posterioară a parcelei; s-a realizat o poziționare eficientă a curților interioare din spatele fronturilor închise pentru a exista o comunicare între ele; s-au propus noi dimensiuni controlate/optime ale spațiilor libere.
Pentru București, în cazul legislației privind raționalizarea fondului parcelar și pentru „transformarea constructivă a capitalei” 46, una dintre condiționările regulamentelor urbanistice documentată de profesorul Nicolae Lascu este oprirea transformării spontane a structurii parcelarului tradițional bucureștean prin controlarea suprafeței parcelei, în special a țesutului provenit din grădinile / fâșiile agricole discutate anterior. 47
În același scop, la nivelul substratului existent născut din întinderile agrare, ale cărui grădini încă persistau în desenul și în conturul cartografic ale orașului, are loc o optimizare atentă a fondului construit și a marilor suprafețe libere neocupate prin străzi sau fundături proiectate. În special în jurul Căii Victoriei, pentru raționalizarea terenului amplasat în centru orașului, insulele primesc noi intrări proiectate ce îmbogățesc imaginea urbană cu această nouă înfățișare modernistă. Este cazul multiplelor fundături care străpung grădinile moștenite și pe care le întâlnim la: Intrarea Biserica Albă, Intrarea Amzei, Intrarea Sibioara.
Această atenție asupra optimizării țesutului urban se regăsește și în dimensionarea curților libere interioare ale fondului construit în regim închis (și nu numai). Curțile interioare primesc o încadrare legislativă foarte atent coordonată cu zona, clasa de construcție și cu parametrii urbani 48. Se definesc clar parametrii urbanistici relativi la tipologiile de curți interioare și la elementele construite: se propune alăturarea cu alte curți vecine 49; se propune introducerea curților de lumină în calculul suprafeței ocupate a terenului, precum și ale altor dependințe din jurul casei; se dimensionează spațiul neconstruit în raport cu parametrii construcțiilor. 50
În consecința, în această perioadă are întâietate proiectul orașului în paralel cu desăvârșirea construcției și a spațiilor libere neconstruite. Calculul minimului admisibil al suprafețelor curților interioare în relație cu toți ceilalți parametri transformă locurile ascunse și neconstruite ale orașului astfel încât să răspundă optim atât pentru condițiile locuinței în interiorul insulei urbane, pentru rentabilitatea zonei centrale 52, cât și pentru noul oraș comercial al cărui spațiu urban/public pătrunde din ce în ce mai profund în adâncimea insulelor orașului.
Note de subsol:
[1] „Sat-cetate” în Mihăilescu, Vintilă, Evoluția geografică a unui oraș, București, Editura Paideia, București, 2003, p. 15. Ipostaze ale genezei orașului București sunt interpretate comparativ de Ștefan Olteanu care susține prezența curții domnești datorită așezării/condițiilor preexistente (comerciale, de producție) lipsită de rolul de cetate al orașului de scaun; în Olteanu, Ștefan „Geneza orașului București în lumina cercetărilor recente” în București – Materiale de Istorie și Muzeografie, Vol. II, 1965, pp. 17-30, Muzeul de Istorie a Orașului București, București.
[2] Hrisovul lui Vlad Țepeș datat la 13 iunie 1458 „iuxta fluvium aque Domboviche” în Năsturel, Petre Ş.; „Cetatea București în veacul Al XV-lea” în București – Materiale de Istorie și Muzeografie, Vol. I, 1964, p. 141-157, Muzeul de Istorie a Orașului București, București, 1964; completat în 20 septembrie 1459 de hrisovul lui Vlad Țepeș dat „În Cetatea București” în Giurescu, Constantin, Istoria Bucureștilor, Editura pentru literatură, București 1966, p. 50.
[3] Mihăilescu, V., Evoluția …, op. cit., pp. 17, 58.
[4] Ionescu-Gion, Gheorghe, Istoria Bucurescilor, Stabilimentul Grafic I.V.Socecu, București, 1899, p.96.
[5] Olteanu, Ștefan, „Geneza orașului București în lumina cercetărilor recente” în București – Materiale de Istorie și Muzeografie, Vol. II, 1965, pp. 17-30, Muzeul de Istorie a Orașului București, București, p. 23.
[6] Mihăilescu, V., Evoluția …, op. cit., p. 88.
[7] Harhoiu, Dana, București, un oraș între Orient și Occident, Editura Simetria, București, 1997.
[8] Pentru târg, Vintilă Mihăilescu explică: „Târgul [n.a. reprezintă] – așa cum bucureștenii de baștină numeau centrul orașului, chiar la începutul secolului al XX-lea […]; Târgul Central era ceva mai mult decât străzile comerciale și de meseriași de la Sf. Gheorghe și de la răspântia Căii Victoriei cu strada Lipscani, căci de aici porneau tentacule prelungi pe Podul Târgului de-Afară.”Mihăilescu, V, Evoluția…, op. cit., p. 113. Cuvântul târg trebuie înțeles,pe de o parte, ca locul în care târgul se întâmplă și căruia îi este adăugată o geo-localizare specifică (Târgul Dinăuntru, Târgul de Sus) și, pe de altă parte, Târgul sau Târgul Central ilustrat ca un nucleu urban – un organism urban de bază într-o așezare.[1] Mihăilescu, V., Evoluția…, op. cit., p. 115.
[9] Mihăilescu, V., Evoluția…, op. cit., p. 115.
[10] Harhoiu, D., București…, op. cit., p. 53.
[11] Mihăilescu, V., Evoluția…, op. cit., p. 118.
[12] Florin Georgescu, apud Mihăilescu, V., Evoluția…, op. cit., p. 88.
[13] Lascu, Nicolae, Bulevarde bucureștene. Până la Primul Război Mondial, Editura Simetria, București, 2001, p. 14. Calea Victoriei este considerată a fi prima ipostază a unei planificări urbane.
[14] Crutzescu, Constantin, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi. apud Ofrim, Alexandru, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Humanitas, București, 2011, p. 273.
[15] SFINȚESCU, Cincinat, »Parcela și blocul« în constituirea orașelor, extras din Buletinul Societății Politehnica, f.e., București, 1916, Accesat în martie 2019 la http://www.digibuc.ro/; p. 15.
[16] Printre care și casa Pană Filipescu construită în mijlocul secolului al XVIII-lea. Ofrim, Alexandru, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Humanitas, București, 2011, p. 276.
[17] Aurelie Ghika în Potra, George, Bucureștii văzuți în călători străini (Secolele XVI-XIX), Editura Academiei Române, București, 1992; p. 194: «Bucureștii sunt un oraș aparte care nu seamănă cu nici una din capitalele noastre europene, aliniate și de o uniformitate care face disperarea artistului. Ulițele lungi și întortocheate, ca străduțele italiene, refuza orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmășeală ca niște cuiburi de păduri; ele își arată aici opulența în mijlocul unor vaste curți care le dau un aer seniorial și izolat al unei reședințe de țară. Ulița continuă cu case având un etaj sau două, fără ordine sau regulă.»
[18] Pentru directivele regulamentelor vezi Pănoiu, Andrei, Evoluția orașului București, Ed. Fundației Arhitext Design, București, 2011, p. 79.
[19] Vîrtosu, Emil; Vîrtosu, Ion; Oprescu, Horia, „Începuturi edilitare. 1830-1832. Documente pentru istoria Bucureștilor I”, în Arhivele Bucureștilor, Nr. 2, Tipografia de Artă și Editura Leopold Geller, București, 1936, p. 30.
[20] Vîrtosu, E., et al., Începuturi…, op. cit., p. 18.
[21] Ibidem, p. 48.
[22] Popescu-Criveanu, Șerban; Voiculescu, Sanda; Damian, Liviu; „Unele aspecte metodologice, istorice și social-psihologice legate de studiul centrului orașului București”, Partea I, în Revista Arhitectura, Nr. 4, 1976, București, pp. 19-23; Partea a II-a în Revista Arhitectura, nr. 6, 1977, pp. 47-52. p. 22.[1] Georgescu, Florian, „Realizări edilitare în Bucureştii anilor 1831-1848” în București – Materiale de Istorie și Muzeografie, Vol. IV, 1966, pp. 87-122, Muzeul de Istorie a Orașului București, București.
[23] Georgescu, Florian, „Realizări edilitare în Bucureştii anilor 1831-1848” în București – Materiale de Istorie și Muzeografie, Vol. IV, 1966, pp. 87-122, Muzeul de Istorie a Orașului București, București.
[24] Zahariade, A.M.; Criticos, M., „Micul Paris” în BUCUREȘTI – STOP CADRU. Despre atmosferă prin arhitectură și urbanism., pp. 29-54, Editura Universitară „Ion Mincu”, București 2007, p. 36.
[25] Odată cu limitarea dreptului de acordare a embaticului pentru terenurile mănăstirești (1843) și, în special, după a doua jumătate a secolului al XIX-lea cu Legea secularizării averilor mănăstirești (1863), în Lascu, N., Legislație…, op. cit., pp. 11-12.
[26] În 1789, „în plasa Târgului Mogoșoaiei sunt 1098 clădiri, în 1810 sunt 1796, în 1828 sunt 2510” Berindei apud Mucenic, Cezara, București…, op. cit., p. 39.
[27] Perioadă coordonată cu durata de aplicare a reglementărilor urbanistice dezvoltată în lucrările profesorului Nicolae Lascu, în Lascu, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952, Teză de doctorat, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, București, 1997, nepublicată, p. 203.
[28] Pentru tabloul complet al reglementărilor urbanistice de la sfârșitul Secolului al XIX vezi Lascu, N., Legislație.., p. 80.
[29] Ibidem, pp. 29-108.
[30] Ulysse de Marsillac citat de Derer, Hanna, „Building Urbanity in Bucharest” în SITA – De Urbanitate. Tales of Urban Lives and Spaces, Vol. 3, 2015, pp. 48-63, Editura Universitară „Ion Mincu”, București, p. 49.
[31] Interesul către noul centru orășenesc (față de ceea ce era considerat până atunci târgul orașului) reorganizează tendința de creștere a tiparului urban dinspre centrul comercial istoric către noile bulevarde construite. Despre noile elementele polarizatoare, vezi Centrul istoric, Popescu-Criveanu, Ș., et al., Unele…I
[32] Lascu, N., Legislație..,p. 12.
[33] Sfințescu, Cincinat, Pentru București. Noi studii urbanistice. Delimitare, zonificare, circulație, estetică, Institutul de Arte Grafice Bucovina, București, 1932. Cap. „I. Delimitări în regiunea Municipiului București”, p. 31.
[34] Sfințescu, C., Pentru București…, p. 39.
[35] Primele regulamente ale acestei perioade de modernizare au avut prevederi unice pentru toate zonele orașului și indiferent de regimul de înălțime al clădirilor, servind de cele mai multe ori pentru zona centrală în Lascu, N., Legislație…, op. cit., p. 92.
[36] Ibidem, p. 92.
[37] Pentru evoluția detaliată a cadrului legislativ vezi Lascu, N., Legislație…, op. cit.
[38] Zahariade, A.M; Criticos, M., Micul Paris…, op. cit.
[39] Necesar încă prin legea din 1893, proiectul a fost început înaintea primului război mondial, reluat din 1919 și finalizat în planul de sistematizare din 1921. Lascu, N., Legislație…, op. cit., pp. 69-71.
[40] Nu respectă în totalitate condițiunile planului de sistematizare, Lascu, N., Legislație…, p. 123.
[41] Ibidem, p. 145.
[42] Ibidem, pp. 363-364.
[43] Zahariade, A.M., „Arhitectura locuinței în creația lui Creangă” în Lascu, N., Zahariade, A.M., et al. Horia Creangă. O monografie. Editura Universitară „Ion Mincu”, București, 2019, pp. 18-25.
[44] Sfințescu, C., Parcela…, op. cit.
[45] Sfințescu, C., Transformarea constructivă a capitalei, Tipografia Gutenberg, Societate Anonimă, București, 1921, Capitolul „I. Înălțimea de dat clădirilor și întinderea corespunzătoare a curților în București”, pp. 44-45: „de aceia în regulamentele moderne străine, nu se mai permite construcțiunea de jur împrejurul unei curți așa ca să se formeze puțuri de aer, fie acele puțuri chiar curți de dimensiuni mari, ci se prescrie construcția de fată sau de fund, cu fațade cât mai paralele cu strada așa ca să și între curțile vecine să se formeze o comunitate liberă de construcții, între care aerul să circule ca pe străzi. Acolo unde terenul este mai scump se admite o dispoziție intermediară, adică construcție în formă de piepteni, printre dinții cărora circulă aerul că și printre pieptenii formații de construcțiile așezate pe două strade paralele dar vecine prin fundurile proprietăților.”
[46] Sfințescu, C., Transformarea…, op. cit.
[47] Lascu, N., Legislație…, op. cit., pp. 212-123.
[48] Acestea sunt studiate inițial în Înălțimea de dat clădirilor și întinderea corespunzătoare a curților în București Sfințescu, C., Transformarea…, op. Cit.
[49] Astfel încât suprafețele libere alăturate pot fi majorate în calcul cu 30% Ibidem, p. 53.: „g) curțile care se învecinează direct cu o altă curte de pe o proprietate vecină deja construită, să poată intra în calculul suprafețelor cu o majorare de 30% a suprafeței lor, afară de cazul că acele curți vor fi mai mici decât 2x5m.”
[50] Odată cu regulamentul din 1939. Lascu, N., Legislație…, op. cit., p. 164.
[51] „Am văzut în ce privește strada că atunci, când am cercetat chestiunea înălțimilor clădirilor, am pus ca singure condiții higienice să asigure aer și insolare suficiente. Aceleași condiții se pun și pentru fațadele dinspre curte, fiind-că și spre acolo sunt încăperi cu destinație a fi locuite ziua și noaptea. Pe lângă aceste condiții de higienă se mai pun și altele fie higienice, fie de gospodărie sau circulație și pe care strada nu are destinație a le îndeplini. Anume, un teren al curței suficient spre a primi: copiii locatarilor; spre a primi mobilierul locatarilor în caz de curățire generală a locuințelor; spre a se putea introduce vehiculele pentru încărcare și descărcare; spre a se putea primi mărfuri, colete, combustibil și altele” în Sfințescu, C., Transformarea…, op. cit., pp. 43-44.
[52] Ibidem, pp. 50-53.
